Acasă Editorial PUMNUL DE EURO

PUMNUL DE EURO

DISTRIBUIȚI

Fiecare ţară are particularităţile sale. Dacă nici unul dintre multele miliarde de trecuţi şi actuali trăitori ai planetei Pâmânt nu seamănă unul cu celălalt, logic, cum să semene o naţiune cu alta?! Deci, pe cale de consecinţă, România este unică pe mapamond. Aşa cum sunt şi celelalte ţări. Desigur, există şi lucruri comune. În rândurile care urmează ne vom axa pe câteva particularităţi (paradoxuri) ale românilor de azi.material 1

Pe vremea socialismului exista o dorinţă fierbinte privind libertatea de a munci în străinătate. Exista şi un exemplu pozitiv socialist: Iugoslavia. Sârbii circulau nestingheriţi pe piaţa muncii europene şi mondiale. Inclusiv fotbaliştii. Cel puțin așa se spunea. Acum, graţie integrării în UE, ai noştri români pot să circule şi să muncească (aproape) nestingheriţi de-a-lungul Europei. Cu şi fără forme legale. Dar această libertate, greu cucerită, are şi un revers dureros: familii destrămate, copii părăsiţi, părinţi bătrâni abandonaţi tocmai atunci când aveau nevoie de ajutorul odraslelor pe care le-au crescut cu dragoste şi mari greutăţi, desrădăcinare, căsnicii eşuate etc. Fascinaţia ”unui pumn de euro” este atât de tentantă încât unii părăsesc tot: părinţi, copii, ţară, prieteni, rude, gospodării…

O altă restricţie socialistă binecunoscută a fost şi aceea de a nu da dreptul fotbaliştilor români de a evolua peste hotare decât după vârsta de 28 ani şi cu “aprobare specială”. Aşa se face că unele dintre vârfurile fotbalului românesc nu au putut pleca în străinătate decât după această vârstă. Aşa cum s-a produs doar cu câţiva: Uţu, Ion Ionescu, Dan Coe, Voinea, Parcălab. Dar această restricţie a permis totuşi României mari performanţe internaţionale: calificarea echipei naţionale la Mondialele din Mexic (cu 16 echipe), apoi calificarea în sferturile de finală ale Campionatelior Europene din 1972 şi în prmele 8 la Euroepenel din Franţa din 1984. Remarcabile au fost şi performanţele echipelor de club: Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1986 şi a mai jucat o finală şi o semifinală în aceeaşi competiţie. Dinamo Bucureşti a ajuns în semifinalele aceleiași competiții, iar Universitatea Craiova în semifinalele Cupei UEFA. Azi, paradoxala Românie este departe de asemenea performanţe. Iar fotbalul nostru este dominat de pseudo-jucători din lumea a treia. Jucători români precum legendarii Dobrin, Dumitrache, Ozon, Constantin, Hagi, Stefănescu, Gică Popescu au devenit doar amintiri dragi.

A fost o vânzoleală incredibilă, după 1989, privind retrocedarea pământului strămoşesc proprietarilor de drept. Şi Coşbuc cu a sa celebră poezie ”Noi vrem pământ” a devenit lait-motivul acelor începuturi democratice post-decembriste. Cum, necum, Legea 18/1991 a realizat imperfect, incomplet, contestat, acest legitim şi dorit deziderat  Şi după un entuziasm agricol debordant din anii primi ai lui 1990 s-a continuat cu o nejustificată letargie. Dacă lăsarea în paragină a terenurilor agricole din extravilan părea de neevitat în condiţiile creşterii galopante a cheltuielilor de exploatare, paradoxal, nici măcar curţile şi grădinile din intravilan nu au fost lucrate, în bună parte, din acelaşi dezinteres. Crearea, în ultima vreme, a asociaţiilor agricole a rezolvat, întrucâtva, exploatarea terenurilor arabile din extravilan. Dar, în unele cazuri, problema terenurilor din intravilan a rămas “în suspens”. Mulţi ilfoveni-proprietari de terenuri în intravilan şi-au propus să-l vândă celor doritori să inspire “aerul curat de la ţară”. Şi cum ”boom-ul” investiţional ilfovean dintre anii 2006 – 2009 a trecut, mulţi, în aşteptarea unui potenţial cumpărător, au lăsat grădina moştenită în părăsire, înţelenită, să se odihnească”.

În anii 1980 socialiştii au lansat lozinca ”Producător-proprietar”, prin care fiecare salariat a trebuit să contribuie cu ”părţi sociale” la întreprinderea la care lucra. Era o iniţiativă tardivă de a impulsiona interesul oamenilor muncii pentru întreprinderea în care lucra. După 1989 s-au produs consistente şi insistente cerinţe ale salariaţilor pentru a li se înapoia “contribuţia la părţi sociale”. Noile autorităţi, supuse presiunii maselor, au trebuit să le înapoieze contribuabililor. Atunci când au apărut legile de privatizare şi a trebuit ca fiecare să vină şi ”cu bani de acasă” multora le-a venit ”mintea cea de pe urmă”: De ce au cerut restituirea “părţilor sociale” ca apoi să facă  eforturi băneşti suplimentare pentru a deveni fie şi modeşti acţionari?! Viaţa Românei este plină de paradoxuri. Noi ne-am oprit doar la câteva. – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 × four =