Acasă Editorial Boala de Putere

Boala de Putere

98
0
DISTRIBUIȚI

În revista Lumea, din vremuri trecute, a fost publicat un serial intitiluat “Acei oameni bolnavi care au condus lumea!” Încercăm, în rândurile următoare, să abordăm un subiect similar și ne vom opri la unul dintre “defectele” conducătorilor-dictatori:  “Boala de putere”, asociată cu megalomania. Nu ne ducem prea adânc în istorie şi ne oprim la Napoleon Bonaparte. Scriitorul şi politicianul Cheauteaubriand a spus despre aceasta câteva cuvinte rămase celebre: “Nici un suflu dumnezeiesc nu a agitat atât de mult argila omenească”. Noi, contemporanii, ne întrebăm care au fost “binefacerile suflului dumnezeiesc?” Un interminabil şir de războie care au bulversat Europa. Consecinţa: milioane de oameni care au pierit pe tot întinsul Europei pentru a îndeplini aberaţiile megalomanice ale “micului corsican”. Ce căuta Napoleon în inima întinsului imperiu ţarist în 1812? Consecinţa umană: dintre cei 500.000 de oşteni ai “marii armate” s-au mai întors în Franţa doar 50.000. Expediţia absurdă din Egipt (voia, cumva, să devină faraon!) a însemnat alte sute de mii de victime nevinovate. Şi expediţia din Italia renascentistă care, deşi fărâmiţată în mici state, avea echilibrul ei şi a creat capodopere etern apreciate. Şi astăzi lumea se extaziază în faţa acelor uluitoare opere ale Renaşterii italiene (venite din adâncul istoriei Imperiului Roman) care au îmbogăţit patrimoniul cultural şi spiritual universal.

Dar să-l lăsăm pe Napoleon şi să ne întoarcem în secolul al XX-lea. Cum voia Hitler să implanteze ideile sale ariene în spaţiul slav? Şi, în cotrapartidă, cum voia Stalin să implementeze ideile socialist-comuniste în Europa de Vest după ce în aprilie 1945 a ajuns la Berlin? Aşadar, aceleaşi idei megalomanice, ale unor lideri bolnavi de putere.

Fostul preşedinte la Egiptului, Anwar El Sadat (între anii 1970 – 1981) a spus, cu puțin timp înainte de a fi asasinat, că un conducător al unei ţări nu trebuie să fie la conducere mai mult de 10, maximum 15 ani. Pentru că îmbătrâneşte, se uzează, pierde percepţia realităţii, apar rutina, oboseala, anturajul deturnant, megalomania. De acea democraţiile occidentale acceptă conducători pe funcţii înalte între 8 şi 14 ani (maxim 2 mandate de 7 ani în Franţa pentru preşedinte).

Dar să ne întoarcem la realităţile noastre mioritice. Debutul lui Nicolae Ceauşescu, în anul 1965, a fost apreciabil: patriot, antisovietic, tânăr, dinamic. Dar uzura a intervenit surprinzător de repede: În 1971, după vizita în Asia comunistă, a apărut cultul personalităţii de sorginte asiatică, cult care nu avea nicio legătură cu perceptele europene. Aberaţiile, devierile de la vârf, au continuat. A impus sintagma de tristă amintire “revoluţionar de profesie”. Consecinţa: modeşti secretari de partid, numiţi eminamente pe fidelitate politică, au început să facă propuneri în domeniul tehnico-economic. Şi fragilul echilibru economic stabilit, totuşi, de specialişti (unii preluaţi din perioada interbelică şi mai ales după eliberarea deţinuţilor politici din 1964) s-a deteriorat continuu. Apoi a fost dorinţa de a se lupta cu marile finanţe mondiale – FMI și Banca Mondială – și a propus înfiinţarea unei bănci a “săracilor lumii” împreună cu China, Libia şi Iran cu o dobândă mult sub cea a pieţii. Care, în condiţiile internaţionalizării comerţului şi a sistemului bancar, a fost o sfidare. Nu putem trece nici peste o consecinţă imediată a deviaţiilor ”conducătorului iubit”: subalimentarea populaţiei cu urmări de neuitat pentru trăitorii acelor timpuri. Aşadar, omenirea trebuie să se ferească de a pune toată puterea într-o singură mână. Sau minte… – VASILE BOLBOJA, foto: MARIUS CRUCERU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here