Acasă Editorial ”VALOAREA DE PIAȚĂ” A ROMÂNIEI

”VALOAREA DE PIAȚĂ” A ROMÂNIEI

DISTRIBUIȚI

Schimbarea unui sistem politic asociat, logic, cu unul economic este un proces foarte complicat, dureros, dominat de mari sacrificii materiale şi umane. Aşa a fost atunci când, după 1944, România a schimbat sistemul capitalist cu cel socialist. Este logic ca, după 1989, când a fost efectuat drumul invers, acesta să presupună, la rândul lui, aceleaşi imense probleme economice şi umane.foto 1 material 1

Cum economicul predomină întotdeauna este de la sine înţeles că problemele cele mai mari s-au aflat în cele două mari sectoare ale economiei naţionale: industria şi agricultura. În rândurile următoare nu ne oprim asupra modului cum au fost abordate gravele, complicatele  probleme ale agriculturii româneşti. Ne vom axa pe drumul făcut, la mijlocul anilor 1990, de industria românească (moştenit) socialistă către una capitalistă. Au fost mai multe căi propuse de economişti de marcă pentru a face acest drum eficient economic şi mai puţin dureros pentru componenta umană. Nu le facem un inventar dar amintim două: “Privatizarea pe un dolar” şi “Să rupem pisica în două”. Prima înseamnă, practic, negarea valorii moştenirii industriei socialiste, iar cea de-a doua însemna, după părerea unora, împărţirea industriei în două: ceea ce este considerat rentabil se menţine şi ceea ce este nerentabil se lichidează.

Lipsa de capital autohton era evidentă iar investitorii străini nu s-au prea înghesuit să cumpere “moştenirea socialistă românească” în condiţiile unei supra-oferte din fostele ţări socialiste central şi est-europene. Aşa a apărut necesitatea emiterii legilor 77/1994 privind asociaţia salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor care se privatizează şi ulterior și 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare.

În rândurile de faţă ne vom axa pe Legea 77/1994, numită şi MEBO (având ca model experienţe vest-europene) care a încercat să găsească cumpărători chiar din rândul salariaţilor. Pe fondul dezechilibrului raportului cerere-ofertă, deci a lipsei cronice de cumpărători, în condiţiile presiunii constante şi crescânde pentru privatizare cerută de organismelor financiare internaţionale, s-a emis legea care permitea ca salariaţii să se constituie, în comun, într-un grup de cumpărători numit Programul de Acţiune al Salariaţilor (PAS). Pe fondul legilor anterioare care distribuia proprietatea socialistă astfel: o treime a revenit, gratuit, salariaţilor prin cele 5 FPP (Fondul Proprietăţii Private) pe care au atestat-o cu certificatele primite în acest sens şi două treimi a rămas în proprietatea statului, adică la FPS (Fondul Proprietăţii de Stat). Aceste grupuri de cumpărători, asociaţi în PAS, au beneficiat de partea care li se cuvenea gratuit de la FPP şi au căutat fonduri pentru a cumpăra restul de la FPS. Din experienţa acelor trecuţi ani reţinem sursele de fonduri băneşti pentru această operaţie: contribuţia bănească directă a fiecărui salariat, împrumuturi de la bănci, iar restul s-a negociat cu FPS şi s-a achitat în rate. Una dintre problemele majore ale acestei legi, din acele timpuri era inexistenta unei “valori de piaţă” pentru obiectivele supuse privatizării prin Legea 77/1994. Şi atunci s-a recurs, logic, la valoarea de inventar a obiectivului care era riguros stabilită de contabilitatea socialistă. Este de la sine înţeles că în urma inflaţiei galopante din acei ani valoarea existentă era cel puţin discutabilă. O problema vitală care s-a pus atunci (şi se pune şi astăzi): Ce instituţie a acelor ani era indrituită, capabilă să stabilească o valoare cel puţin apropiată de cea reală? Ce însemna atunci “valoare de piaţă” ştiut fiind că aceasta se stabileşte în conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei. În condiţiile unei supra-oferte perpetue, valoarea obiectivelor supuse privatizării era atunci – este şi astăzi – de fapt subevaluată. Marile obiective industriale realizate în procesul de industrializare socialistă aveau o valoare prea mare pentru a fi cumpărate de salariaţi în condiţiile prevăzute de Legea 77/1994. De aceea, pentru a se ieşi din impas şi pentru a se impulsiona privatizarea a fost emisă o nouă lege, nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare în special a marilor obiective industriale, lege  pe care din lipsa de spaţiu nu o detaliem.

Am prezentat pe scurt doar câteva din prevederile acelor legi importante care au reglementat începutul privatizării din România. Care a fost atunci, este şi acum, un foarte complex şi dificil proces menit să rezolve problema cea mai arzătoare a României post-decembriste: procesul de transformare a economiei planificat-socialiste în economie capitalistă. – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

eighteen − 6 =