Cătălin DRAGOMIR
În aceste zile se bate monedă pe supraaprecierea francului elvețian în raport cu leul. Pe de o parte avem 75.000 de români care s-au împrumutat prin 2007 -2008 în această monedă, deosebit de avantajos la vremea respectivă, și pe de altă parte, o mulțime de ”vinovați” care ar trebui să rezolve problemele acestor persoane puse în imposibilitatea de a-și mai plăti la timp ratele: BNR, Guvernul, Parlamentul, băncile care au acordat împrumutul. Așadar, toată lumea e vinovată pentru politica monetară a Elveției, cu excepția împrumutaților. BNR e arătată cu degetul pentru că încurajează creditarea, fără ca împrumutații să spună însă că toți oficialii de aici au susținut mereu împrumutul în moneda în care este plătit salariul. Despre Parlament și Guvern, care nu au nicio treabă cu aceste credite, se spune că, de fapt, sunt cei care susțin sistemul bancar și care îl salvează ori de câte ori se împrumută la FMI!
Nu înțeleg de ce foarte mulți dintre cei aflați astăzi într-o situație foarte grea, cu scaun la cap, nu au optat de la început pentru un împrumut în lei! I-a oprit BNR, Parlamentul sau Guvernul? I-am oprit noi, ceilalți împrumutați în lei și euro? Nu! Au ales francul elvețian pentru că era foarte rentabil, pentru că au fost ”băieți deștepți”. Și-au luat case, mașini, au mers în excursii luxoase, pentru că (nu-i așa?) au putut. Nu sunt de condamnat că și-au dorit să aibă aceste lucruri. E normal ca oamenii să-și dorească să aibă condiții de trai mai bune. Atât doar că în momentul în care au semnat, unii dintre ai ”au râs” de fraierii care luau credite în lei sau euro și nu vedeau oportunitatea creditelor în franci elvețieni. Fiecare cu riscul pe care și l-a asumat. Unii în lei, alții în euro, alții în franci elvețieni. Un risc pe care acum vor să-l împartă cu tot poporul. Casele, mașinile (multe de lux), nu… Acelea sunt bunuri proprii, evident. Asta pentru că ”profitul se privatizează, iar paguba se naționalizează”. Așa e vorba, mai ales pe la noi. Deci, la bine merge cu lauda, iar la rău (asumat, atenție!) se cere o lege specială. E corect?
Tot în acei ani au fost făcute împrumuturi multe în euro. Mult mai multe. Iar euro a ajuns acum aproape de 4,5 lei. Atunci era 3,2 lei. Nu am văzut niciun împrumutat în euro ieșind în stradă și cerând o lege specială și nici vreun politician ipocrit care să plângă pe umărul celor necăjiți.
Atenție! Dacă băncile, care se ocupă cu ”vânzarea” banilor, au comis abuzuri, atunci trebuie să plătească în instanță. Cu vârf și îndesat! Dar nu uitați, băncile nu sunt instituții de binefacere, nu dau ajutoare sociale și nici nu ies în pierdere vreodată. Așa funcționează ele. Și mai e ceva: cei care s-au împrumutat în monede exotice, cărora le-a fost foarte cald vreo șase-șapte ani, trebuiau însoțiți de vreun ”translator” pentru a li se explica acele ”avantajoase” contracte? Cred că ar fi fost bine ca acești împrumutați să se uite și la altfel de emisiuni, nu doar la Măruță și Gherghe. Păgubiții, indiferent câți sunt și cine sunt, sunt singurii care își pot rezolva problemele. Pentru că deciziile le-au aparținut sută la sută. Când semnezi un contract pe 30 de ani trebuie să te gândești că lumea se schimbă. Și de multe ori se schimbă brusc. Politica și economia sunt în continuă schimbare.
P.S. Drama reală a celor care s-au împrumutat în franci elvețieni în 2007 – 2008 nu e legată numai de cursul valutar, ci de scăderea accentuată a proprietăților pe care le-au cumpărat, cu care au garantat creditul și de scăderea veniturilor, în foarte multe cazuri. Vreau să le fi mai bine acestor oameni dar, din păcate, soluția trebuie căutată individual, în raporturile cu banca, nu cu noi, ceilalți.
