Mentalitatea unui popor făurită în decursul a multor sute de ani, pentru unele chiar în milenii, este evidentă şi azi. Marile metropole au şi astăzi acea mentalitate dominată de superioritatea de altădată. Care nu se şterge cu una cu două. A se vedea retragerea bogatei Marii Britanii din UE, care are în componenţă şi ţări mai sărace. Istoria lumii este complexă și complicată. Mari puteri trecute, dar rămase în istorie, nu se împacă cu statutul actual, care a stabilit cu totul alte criterii de supremaţie mondială, mai ales, după cele două mari războaie mondiale. În niciun caz, unul colonial cu armate bine echipate cărora băştinaşii nu le puteau opune prea multă rezistenţă.
Subiectul rândurilor noastre este unul clar: evenimentele din coasta sud-estică a Europei, generate de gravele evenimente din Turcia, care continuă, dureros-uman. “Fenomenul Turcia” nu este, totuşi, singular printre evenimentele atât de agitat-contemporane.
Au fost mari imperii care au dominat,“Bazinul meditarenean și Orientul Apropiat şi Mijlociu”: egiptean, persan, grecesc, macedonean şi mai ales cel roman. Numele celui din urmă, cel mai extins în antichitate. Dar, pe la începutul secolului 14, a apărut o forţă de sorginte asiatică, otomanii. Care au atacat violent, persistent, tenace, jumătatea de sud-est a Europei. Începutul a fost prin celebra bătălie de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din 1389. Apogeul a fost în 1453 când Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul. Era capitala şi ultima redută a Inperiului Roman de Răsărit, care, între timp, devenise Imperiul Bizantin. Ascensiunea Imperiului Otoman a continuat, consecvent şi a ajuns, în 1683, până la porţile Vienei Apoi încet, încet, marele Imperiu Otoman s-a restrâns. La început din Ungaria (fusese tranformată, parţial, în 1541, în pașalâc, dupa bătălia din 1526 de la Mohacs). Apoi Ungaria s-a alăturat Imperiului Habsburgic. În 1829, după pacea de la Adrianopol, Grecia și-a căpătat independenţa, iar în 1877 şi România. Ne le mai enumerăm pe celelalte ţări din sud-estul Europei care au scăpat de “jugul turcesc”. Au venit alte timpuri şi toate ţările lumii au trebuit să ţină pasul cu noile tendinţe moderne. Inclusiv Turcia. Care sub bagheta lui Mustafa Kemal Ataturk, în 1923, s-a înscris pe un drum modern european. Dar mentalitatea oamenilor simpli, impregnaţi de istorie şi de tradiţii, nu poate să ţină pasul cu considerentele moderne, alimentate persistent cu informaţii materiale şi diplomatice aşa cum cere capitalismul modern. Şi în multe ţări, în distonanţă cu deciziile conducerilor trecătoare, poporul “gândeşte” şi acţionează “altfel”. Exemplul cel mai clar şi recent este cel amintit mai sus: Marea Britanie. Un altul este poporul turc. Care, în profunziunea sa istoric-moştenită, nu a uitat divergenţele cu popoarele din sudul Asiei Mici. Nu le poate uita/evita nici pe cele cu Grecia. Deşi Grecia este o ţară eminamente europeană, integrată în UE şi NATO iar Turcia îi este parteneră in NATO. Poporul, în esenţa sa, reţine, inconştient, unele dintre moştenirile sale. Şi Turcia a reţinut şi se comportă, la bază, ca o ţară care nu ţine cont de perceptele europene. Aşa cum nu a ţinut cont nici în cei aproape 500 de ani în care a avut “sub talpa sa” sud-estul Europei. Inclusiv România. Apartenenţa Turciei la NATO se datorează unui merit simplu: teritorial este vecină şi se află în “coasta” fostei URSS, marea rivală a protectoarei Turciei, SUA. Evident SUA nu puteau să rateze ocazia, atunci când condiţiile istorice au permis, pentru a implanta “un pinten” în chiar coasta marii sale rivale.
Rândurile noastre sunt generate de permanentele (şi istoricele) dispute din sud-estul extrem al Europei, generate de Turcia. Care în urmă cu vreo 150 de ani ne era un adversar istoric redutabil. Si cum lumea se schimbă, şi relaţiile dintre Turcia şi România au transformat o ţară adversă într-un prieten statornic. – VASILE BOLBOJA
