Apariţia vieţii pe pământ a fost un fenomen complex. Nu apariţia acestui fenomen vital, determinant al vieţii (si noi cei de azi, suntem ”produsul” acestui fenomen galactic) este obiectul demersului nostru ziaristic Ne vom referi, doar la continuitatea acestui proces legat, indiscutabil, de coeziunea din interiorul uneia dintre speciile existente pe pământ, cea umană.
Prima dintre fiinţe care a înţeles şi extins acest absolut necesar deziderat a fost specia umană. În timp ce altele, din specia animalieră, au rămas la instincte şi minime posibilităţi de comunicare mai complexe dintre acestea (cum ar fi maimuţele sau delfinii), specia umană a evoluat continuu, progresiv, constant. Pentru că a transmis generaţiilor următoare experienţa acumulată. Şi astfel aceste “cărămizi ale inteligenţei şi ale experienţei” s-au acumulat continuu şi au dus la… dominaţia hominidă absolută de azi.
Acest progres s-a bazat pe un fapt simplu: nevoia de comunicare. Care apoi a avut ca efect practic, printre altele, vânătoare în colectiv, supravieţuire, organizare, convieţuire +colaborare şi altele. Apoi apărarea şi coeziunea umană au fost materializate prin apariţia statului. În decursul timpului această necesară nevoie de comunicare s-a manifestat diferit pe anumite perioade de timp. Nu ne ducem prea adânc în istorie şi ne oprim la secolul 19.
Atunci existau vizite dese între prieteni, rude chiar dacă, posibilităţile de comunicare de atunci, erau precare. Duminica, cei din oraşe, se duceau în centrul urbei, la promenadă, “La Șosea”, asistau la spectacole de circ, mult gustatele curse hipice de la hipodrom sau reprezentări teatrale, participau la conferinţe, savurau o halbă de bere (precum Caragiale la Gambrinus) în numeroasele localuri din acea vreme, etc.
Dar cei de “la ţară” erau văduviţi de distracţie sau comunicare la sfârşit de săptămână? Nici vorbă! Erau tradiţionalele hore duminicale, liturghiile din biserici sau ocazionalele nunţi, rachiuri sau botezuri. Să nu neglijăm şi divanurile din orice parte a satelor unde, indeobşte femeile, dar mai rar, şi bărbaţii, comentau ”ştirile zilei”. Era un fel de comunicare precum cele de azi, gestionate de multele reţele de socializare. Numai că acelea se produceau direct, “faţă în faţă”, fără vreun intermediar… electronic. De prisos să mai remarcăm că aceste intâlniri directe duceau la relaţii stabile, materializate, prin prietenii complexe şi, uneori, chiar prin căsătorii. Fără tv şi internet, pe timpuri, oamenii nu se plictiseau şi aveau o viaţă colectivă bogată. Şi astăzi relaţiile internetice duc la relaţii directe dar teoretice. Din păcate, multe false, cu eşecuri previzibile, unele triste, altele tragice.
Apariţia calculatoarelor şi a serviciilor generate de acestea: Internet, facebook, twitter, instagram şi multe altele au mărit considerabil aria de cunoaştere a oamenilor. Din păcate, artificială, falsă, direcţionată. Şi niciodată calculatoarele nu vor înlocui un zâmbet candid de fată sau o strângere de mână urmată de un sărut adolescentin al unui băiat… Ambii reali, palpabili.
Nu putem omite, ca români, rolul avut, pe timpuri, de istoricele obşti săteşti. Comunicarea era la mare preţ, prin viu grai, la diverse evenimente locale (nunţi, hore, rachiuri, onomastici etc.) sau, atenţie, prin clopotul satului, care prin modulaţia şi ritmul dangătului său anunţa evenimentele triste sau vesele din viaţa obştei. Rolul obştei era unul clar, de solidaritate umană, pentru toţi cei ce se aflau în perimetrul său. Şi, în momente de restrişte (exemplu: înmormântări ale unora săraci) ) obştea prelua “de la mână la mână” cheltuielile pentru încreştinarea răposatului.
Un alt fenomen pe care dorim să-l tratăm este acela, prin care statisticile ne informează rece, insensibil, că în timpuri de demult viaţa era scurtă. Orice boală gravă ducea la decesul bolnavului, neexistând posibilităţile chirurgical/medicale de azi. Şi exemple de oameni iluştri care au decedat în plină forţă creatoare sunt multiple. Bineînţeles dispăreau şi oamenii simpli. Erau alte timpuri: se năşteau mulţi copii, mureau la fel de mulţi, mureau şi mulţi părinţi, şi în urma deceselor rămâneau mulţi copii orfani. A existat în toată istoria mai recentă a României, mari personalităţi ale căror părinţi au murit pe când ei aveau vârste fragede dar s-au găsit “buni samariteni” care i-au preluat. Adică, în primul rând bunicii, apoi mătuşele şi alte rude sau chiar simpli prieteni..
Seminţia omenească a trebuit să continuie chiar dacă cei care i-au zămislit au trecut în altă lume. Noi cei de azi suntem un semn concret că seminţia umană tradiţional-românească a continuat… – VASILE BOLBOJA
