Acasă Editorial Drumul României

Drumul României

DISTRIBUIȚI
dictionary definition of capitalism

 

România, ca ţară europeană, a fost, până la ultimul mare conflict mondial, înscrisă în normalitate. Adică o ţară capitalistă. Deciziile marilor puteri mondiale, conform cărora România a fost doar executant (nici nu avea o altă soluţie), au plasat-o într-o altă sferă: cea a socialismului. Evenimentele naţionale şi europene din 1989 au făcut ca România să (re)intre în vechea zodie politico-economică, cea a capitalismului. Bulversarea produsă după aceste evenimente, în toată Europa, cu reflecţii în toată lumea, a prins în vârtejul ei, normal, şi România. Anii 1990 – 2000 au fost bulversanţi pentru întreaga omenire la sfârşitul unui mileniu – atât de agitat.

A fost un deceniu al reaşezării omenirii pe alte coordonate politice, economice, sociale, dar mai ales mentale. Toate minţile luminate ale lumii erau în căutare de soluţii eficiente pentru această nouă întorsătură a istoriei.  Evident cu ezitările, căutările, bâjbâielile de rigoare. Şi România nu a făcut excepţie. În acel deceniu România şi-a căutat, aproape singură, drumul spre neocapitalism. Către cele două percepte principale: democraţie şi economie de piaţă. Desigur sub control european dar acesta era mai mult sugestiv, ca recomandare, “sfaturi de la un frate mai mare şi mai experimentat”, decât ca o cerinţă imperativă.

România, spre cinstea ei, şi-a găsit încet, cu ezitări, pierderi materiale considerabile, sacrificii umane, drumul către necesarul neo-capitalism. A fost creată o puzderie de partide (peste 100 în anul 1990), şi unul a câştigat primele alegeri cu procente şocante. Altele, normal, au dispărut “în coşul necruţător, colector al pseudo-partidelor româneşti post-decembriste”. Pe ansamblu România a fost, în cele din urmă, condusă de două mari partide şi o grupare politică: FSN, FDSN şi CDR. Cu rezultatele cunoscute. Ne permitem să spunem că a fost adolescenţa neo-democraţiei româneşti post-decembriste. A avut independenţă, în mare măsură, faţă de ingerinţa faimoaselor ”structuri” (în adormire latentă) sau de cerinţele europene.

Între timp Europa se organizează pentru a concura tradiţionalul său concurent economic (atenţie, nu şi politic!) SUA. Adică să-şi mărească numărul de state având în vedere că acel concurent tradiţional, SUA, are în componenţa sa 51 de entităţi teritoriale. Pe de altă parte structura militară occidentală, NATO, a urmărit să se întărească, în replică cu, oarecum surprinzătoarele, pericole mondiale. Şi s-a extins spre noile state est-europene. Inclusiv România care a fost admisă în NATO în 2004, după o tentativă nereuşită în 1997. O altă lume militară după eliminarea “bipolarităţii politice mondiale” generată, cândva pe la mijlocul secolului XX, de scindarea lumii în două sisteme politice antagoniste. Şi un prim pas spre integrarea europeană s-a produs. Dar trebuie amintit şi, să nu uităm, că mai inainte au fost pre-acordurile comerciale cu UE. Nu intrăm în detalii dar au avut efecte benefice pentru tentativa României de a se integra, mai intâi economic, în structurile europene.

După anul 2000 am intrat într-un alt mod de a fi guvernată Europa. Şi lumea… S-a extins UE, forţat de multe ori, fără argumente viabile economice, politice, justiţie etc. la 28 state. Printre ele şi România, în 2007. Din acest moment deciziile României sunt controlate, în multe cazuri, de structura politico-economică în care a fost integrată. Indiferent cine a fost la putere, şi în acest nou mileniu am avut numai coaliţii, rezultatele au fost cam aceleaşi. Şi anume necesitatea de a indeplini cerinţele super-organzaţiei în care suntem integraţi. Altă variantă concretă, eficientă, per ansamblu, România nu are. – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twenty − nine =