Motto: ”Bătrânețea este pedeapsa de a trăi mult”!
Oare așa să fie precum scrie în motto-ul de mai sus? Nici vorbă! Tendința omului, din toate timpurile, a fost și este să trăiască mult. Ține de instinctul de conservare propriu fiecăruia dintre oameni, desigur coroborat cu perpetuarea speciei umane. Altminteri este specific și regnului animal. Nu ne-am propus să vorbim de singurătatea bătrânilor, nici de ”singurătatea în doi” sau, mai trist, de ”singurătatea în grup”. Ne propunem să vorbim despre bătrânețe, pur și simplu.
Mulți cercetători aduc argumente realiste privind modul de întelegere și acceptare a bătrâneții. Odată cu înaintarea în vârstă apar probleme specifice – scăderea forțelor fizice, a puterii de concentrare, a răbdării, diminuarea sistemului imunitar, a rezistenței la frig, a mobilității, boli specifice vârstei. Dar și unele exterioare, cum ar fi necesitatea unui baston sau a unei îmbrăcăminți mai călduroase. Sunt și formulele de apelare ale celor din jur care încep cu unchiule, taică, tataie, tăicuță, bunicule și ajung la… moșule. Specialiștii în sociologie și psihologie îi sfătuiesc pe cei în vârstă să accepte cu înțelegere aceste probleme și să nu le ia ca pe niște fatalități. Căci ele sunt inerente vârstei și, cu o înțelegere realistă și superioară, ele umplu și nu golesc sau întristează viața celor de vârsta a treia.
Creșterea speranței de viață pe plan mondial este consistentă. Pentru edificare să parcurgem, în acest sens, câteva repere. Pare incredibil, dar în Antichitate și Evul Mediu aceasta se situa undeva între 20 și 30 de ani. Pe plan mondial, din cauza inechităților majore între diferite regiuni ale lumii media de vârstă nu a crescut prea mult și la începutul secolului XX se situa între 30 și 40 ani. Un salt spectaculos a fost făcut în perioada următoare, astfel că azi se situează la peste 75 de ani.
Mari scriitori, savanți sau muzicieni au avut vieți scurte: Pascal – 37 ani, Chopin – 39 ani, Byron – 36 ani, Pușkin – 37 ani, Mozart – 36 ani, Lermontov – 27 ani.
Să prezentăm și din România câteva borne ale speranței medii de viață : Începem cu anul 1800 când era de 36 ani. Condițiile precare de viață din anii următori au făcut ca speranța de viață să nu crească și peste un secol avea cam aceeași valoare. În secolul XX saltul a fost spectaculos și în anul 1950 se situa la cota 60 ani, apoi în 1965 – 67 ani, 1974 – 69 ani. Normal, aceasta a crescut și la începutul noului mileniu: 74 ani în 2011, iar în prezent este de 75,5 ani (72 ani pentru bărbați și 79 ani pentru femei).
Prezentăm și de la noi români celebri rămași în panteonul de aur al spiritualității mioritice a căror viață a fost dureros de scurtă. Evident începem cu Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu, care a trăit doar 39 ani. Ceea ce nu l-a împiedicat să devină și să rămână o culme a spiritualității românești. Alte exemple: Aurel Vlaicu – 31 ani ani, Nicolae Labiș – 21 ani, Nicolae Bălcescu – 33 ani, Iulia Hașdeu – 18 ani, Ciprian Porumbescu – 30 ani. Continuăm cu câteva proverbe sau „ziceri” celebre ale unor gânditori care, cu vorbele lor înțelepte, au înnobilat sintagma ”a fi bătrân”: ”Îmbătrânind vedem mai rău dar mai mult…”, ”Sfatul unui bătrân este ca pâinea caldă”, ”Cel tânăr cu puterea, cel bătrân cu povața”. G. B. Shaw: ”Este plictisitor să îmbătrânești, dar este unica metodă de a trăi mult”, Octavian Paler: ”Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”, Mircea Eliade: ”Când ești bătrân iubești mai mult și suferi mai puțin”, Victor Hugo: ”Patruzeci de ani este vârsta bătrâneții pentru tineri, cincizeci de ani este vârsta tinereții pentru cei bătrâni”. Și, nu în ultimul rând, ”Cine nu are bătrâni să-și cumpere!”. VASILE BOLBOJA, foto: Argument
