În îndepărtate timpuri, nu știm cum colaborau între ei oamenii preistorici. Trebuiau să se lupte cu forțele oarbe ale naturii, cu înfiorătoarele, uriașele, ferocele animale pentru a exista pe pământ. Este logic că, puțini fiind pe atunci, trebuiau să colaboreze între ei, pentru supraviețuire, pentru perpetuarea speciei umane. Dar seminția umană s-a extins continuu, a înțeles și folosit forțele naturii pentru interesul său, a supus regnul animal. Pe unele mai evoluate și utile chiar le-a domesticit. Pentru că regnul animal a rămas în perimetrul instinctelor omul, datorită inteligenței, mereu în creștere, a ajuns la nivelul de azi.
Odată cu creșterea numărului, dar mai ales datorită diferențierii prin avere, disputele om-natură și om-animale s-au transferat în dispute om-om. Apariția primelor state antice a perpetuat și multiplicat aceste dispute inter-umane. Dispariția unor semeni de-ai noștri din cauza fenomemelor naturii (cutremure, inundații, alunecări de teren, incendii etc) sau din cauza atacurilor animalelor au devenit nesemnificative în comparație cu teribilele razboaie, revolte, revoluții care au dominat ultimele cinci milenii parcurse de omenire. Încă din Antichitate, în anul 195 (î.d.H) scriitorul latin Plaut a spus că ”Omul este lup pentru om”, secole de-a-rândul fiind preluat de mari și realiști gânditori.
Sângeroase războaie care s-au disputat în Antichitate au mobilizat sute de mii de oșteni, cifre uriașe dacă avem în vedere densitatea populației din acele timpuri. Agresivitatea inter-umană a continuat și în negrul Ev Mediu cu inchiziția și impunerea catolicismului (în special în America de Sud și Centrală), plus teribilele confruntări din interiorul Europei, dar și cu Imperiul Otoman sau cu invaziile tătare.
Dar să lăsăm istoria și să ne întoarcem la zilele noastre și să ne înscriem în titlul articolului nostru. Adică la agresivitatea individuală care există între oameni în ultima perioadă. În timpuri nu prea îndepărtate, cam pe vremea bunicilor noștri, nu prea exista agresivitate în interiorul unei familii tradiționale. Cuvântul stăpânului familial era sfânt. Dar, azi? Mass-media ne prezintă agresiuni între părinți și copii, copii și părinți, între frați și surori cu extindere spre bunici.
Tot în timpuri nu prea îndepărtate educația elevilor era dură, clară, fără obrăzniciile de azi care, trist, sunt în creștere, împotriva profesorilor și învățătorilor. În unele școli existau pedagogi recunoscuți pentru duritatea cu care mențineau disciplina. Azi, aceleași mass-media ne prezintă situații paradoxale. Elevi care sunt agresați de cei care îi educă. Noi, ca părinți ilfoveni de elevi, în relațile noastre cu școlile, am observat că agresivitatea, obrăznicia, jignirile aparțin în general elevilor. Desigur că sunt și situații în sens invers, dar izolate.
Înntr-un alt articol am scris despre metodele de pe timpul lui Ion Creangă sau Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Ni se va spune că erau alte timpuri. Bun, dar unde este rolul de azi al unor generații moderne, școlite, educate cu un nivel de viață net superioare? Ar fi trist ca asigurarea unui nivel de trai echilibrat, confortabil să ducă la sporirea agresivității.
Nici cei mai mici nu mai practică jocurile specifice copilăriei, se instalează în fața tabletelor, a televizoarelor și a calculatoarelor și se delectează cu spidermani, selfie, hobiți, etc. filme care sunt dominate, de la un capăt la altul, de o agresivitate incredibilă. Nu ocolim nici agresivitatea existentă într-un domneiu în care educația a fost la cote înalte: sportul. Arenele sportive ale lumii au deveni câmpuri de lupte între așa-zișii suporteri care, din ce în ce mai des, duc la victime omenești. Nu mai există nici acel, unii spun învechit, spirit civic, un excelent mediu de educație ale tinerilor ieșiți în lume.
Am abordat, în demersul nostru doar câteva domenii în care agresivitatea modernă este la cote înalte – familia, școala, copilăria, arenele sportive, mediul civic. Din păcate, aria de răspândire a agresivității moderne este mult mai mare. – VASILE BOLBOJA
