Se scrie mereu despre “generaţii de sacrificiu”. Toată istoria consemnează existenţa acestora. Adică acele vlăstare care pleacă de la adolescenţă, parcurg tinereţea şi se opresc, undeva pe la mijlocul maturităţii. Altminteri cine să ducă omenirea înainte? Uncheşii de ieri sau pensionarii de azi?
S-a vorbit mult despre “generaţia de sacrificiu” din perioada socialismului. Şi, într-adevar, tinerii acelor timpuri au dus greul. Şi România înainte. Atunci acea “generaţie de sacrificiu a muncit enorm pe şantierele patriei”. Şi rezultatul s-a văzut în performanţele industrial-economice ale socialismului. Graţie şi acelor eforturi se alimentează şi acum sursele concret-materiale ale neocapitalismului românesc. Dar azi? Mai avem o “generaţie de sacrificiu”? Adică una care să muncească, cu sacrificii fizice şi spirituale, pentru progresul României?
Generaţia de azi “se dezvoltă” în cu totul alte condiţii. Ideea de “patrie” s-a perimat. Deşi s-a renunţat la lozinca “Proletari din toate ţările uniţi-vă!” a apărut o alta – “Europeni din toate ţările uniţi-vă sub stindardul Uniunii Europene!” Toate bune şi frumoase, dar cum se intersectează tinerii din România de azi cu acest nou percept european? În primul rând împrăştiindu-se în UE. Aici în România nu se găsesc decât meserii periferice, în serviciile de pază, vânzători, primitori-distribuitori, şoferi şi ceva electricieni, mecanici-auto, vopsitori auto. Dar mai ales muncitori necalificaţi. În esenţă, în sfera serviciilor. Toate modest plătite. Unde este industria care necesita masiv strungari, sculeri-matriţeri, frezori, lăcătuşi, rabotori, rectificatori, mortezori, montatori, proiectanţi, tehnicieni şi ingineri de toate profilurile etc? Nicăieri! Pentru acestea nu mai există o piaţă a muncii. Pentru că nu mai există industrie care să aibă aceste necesităţi. Şi nici performanţele şcolilor profesionale care creau meserii.
Majoritatea celor din generaţia de azi se îndreaptă către cursurile universitare, care, trebuie să recunoaştem, sunt mult mai accesibile (prin contribuţii materiale particulare) decât pe vremea socialismului. Cineva spunea, atunci, că “poţi parcurge de trei ori liceul de la un capăt la altul şi să nu treci de un examen de admitere la o facultate”. Era o realitate, pentru că absolvenţilor instituţiilor superioare trebuia să li se asigure locuri de muncă şi selecţia era riguroasă. Problema generaţiei de azi, după absolvirea studiilor superioare, este una simplă: unde găsesc de lucru? Pentru că permanenta decădere a economiei româneşti nu asigură posturi pe măsura pregătirii lor.
Dar să coborâm la nivelul învăţământului primar şi gimnazial, unde lucrurile sunt şi mai grave. Copiii noştri sunt din ce în ce mai preocupaţi de la vârste fragede de internet, tablete şi deloc de matematică, literatură, gramatică sau vetustele materii – istorie, geografie, fizică, botanică sau zoologie… Relaţiile copilăriei noastre erau directe prin jocuri variate între copii. Azi, lectura cărţilor şcolare, ajutorarea atât de necesară a părinţilor au devenit poveşti.
România de azi se confruntă cu o altă gravă problemă: nou-născuţi abandonaţi pentru că părinții nu sunt capabili să-i îngrijească. Cititorul nostru se întreabă: ce legătură are această informaţie cu subiectul articolului? Are! Pentru că mass-media ne anunţă că mulţi dintre copiii abandonaţi în instituţiile statului sunt născuţi de adolescente, necăsătorite, neacceptate de părinţi, Acesta este rezultatul propagandei pentru “libertate fără limite”.
Desigur sunt şi copii de excepţie cu care ne mândrim. Aceia care câştigă olimpiade una după alta. Sau aceia care absolvă instituţii universitare din Vest şi sunt curtaţi şi reţinuţi, materialiceste, de occidentali. Şi aici în România sunt tineri care îşi găsesc un loc de muncă pe măsura valorii lor. Dar noi, acum, nu vorbim de excepţii. Scriem de marea masă a acestei generaţii care pare fără ideal. Adică o generaţie pierdută printre meandrele neocapitalismului românesc. – VASILE BOLBOJA
