Acasă Cultura CLOPOT TRAS ÎN DUNGĂ DE ZIUA LIMBII ROMÂNE

CLOPOT TRAS ÎN DUNGĂ DE ZIUA LIMBII ROMÂNE

18
0
DISTRIBUIȚI

poza limba. 

 

Angela – Monica Jucan

 

Prin Legea 53/2013, s-a instituit „Ziua Limbii Române”, celebrată la 31 august, în sincronizare cu mai vechea (1990) sărbătoare „Limba Noastră” ţinută în Republica Moldova. Propunerea legislativă în Parlamentul României s-a făcut în anul 2011, în expunerea de motive menţionându-se că „importanţa limbii române nu trebuie marginalizată de tendinţele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identităţii naţionale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăţi puternice şi unite” – http://www.gandul.info/politica/ziua-limbii-romane-va-fi-sarbatorita-pe-31-august-10573168.

Şi încă un fragment citat din aceeaşi sursă: „Proiectul legislativ, iniţiat de 166 de parlamentari din toate grupurile politice, prevede ca Ziua Limbii Române să fie marcată de către autorităţi şi instituţiile publice, inclusiv reprezentanţe diplomatice şi institute culturale ale României, precum şi de instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate limbii române”.

 

Festivităţi. Discursuri, discursuri… Cine ştie dacă sau câte exprimate într-o limbă română corectă… Manifestări culturale mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin făcute ”de formă”, mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin gustate. Cu ce rezultat?

Ziua limbii române ar trebui să fie o zi obişnuită. Şi să se slujească în fiecare zi limba noastră corectă. În şcoli, în instituţii, în presă, în familie, în public, pe stradă.

Nu am nimic cu neologismele (temute elemente ”globalizatoare”, care probabil s-au avut în vedere în expunerea de motive pentru proiectul de lege). Împrumuturile lexicale sunt în firescul oricărei limbi vii (şi vin în adevărate bancuri în unele perioade, apoi mai răzleţ), calcul gramatical (copie de paradigme) de asemenea (dar acesta din urmă se manifestă în mult mai mică măsură). Contaminarea unei limbi folosite în alt spaţiu decât al ţării natale a vorbitorilor ei este de înţeles.

Problema este necunoaşterea de către tot mai mulţi români a structurilor şi mecanismelor limbii lor materne. Pentru limba română, e vreme de primejdie. Există în România foarte mulţi profesori români de limba română care nu stăpânesc deloc limba română. Cum îi învaţă ei pe elevi? Cum îi corectează? Sute de ani, ţăranul analfabet român a fost în stare (în mod reflex, din mentalitate, din logică, din suflet, din nevoie) să decline, să conjuge, să facă un acord morfologic, un plural, un derivat dintr-o parte de vorbire în alta etc. şi le-a ţinut cu consecvenţă în tipare natural şi domol create în timp tot de el, şi diferenţele nu au fost mari între localităţi şi nici chiar între ţinuturi despărţite multă vreme politic. După cărările lingvistice trasate de acest analfabet colectiv care nu ştia ce-i gramatica s-au luat şi învăţaţii, dintre care s-au ales mai târziu gramaticienii normatori de limbă. Şcoliţii de azi nu mai pot păstra în bună stare ce le-au lăsat de-a gata analfabeţii. Avem diplome de studii înalte, dar facem un plural genitiv-dativ ca ouălelor! Publicăm nu numai pe bloguri personale, ci chiar în reviste online zise culturale, dar folosim anapoda adjectivul pronominal sau pronumele de întărire. Denaturată e şi ceea ce ar trebui să fie ortografie dar tocmai orto- nu e. Oameni care lucrează „în cultură” (nu o dată ca şefi pe-acolo) sunt total derutaţi în ce priveşte scrierea cu un „i” final sau cu doi, ce să mai vorbim de trei; nu cunosc părţile de vorbire, au o idee vagă despre folosirea cratimei, la care se uită ca la ceva picat din soare şi o folosesc copios, părându-li-se că dă bine, dar nimerindu-se, astfel, să o pună mai mult unde nu trebuie; au auzit de cacofonie şi se păzesc de ea ca de dracu, făcând să se răspândească – incontrolabil deja – imposibilul gramatical „ca şi” în sens de „în calitate de” (şi, mai nou, nu întotdeauna pentru a evita o cacofonie), care vine în continuarea mai vechiului dar încă în uz pe ici-colo „ca virgulă care”. Apoi, puzderie de pleonasme, din cauza necunoaşterii semnificaţiei termenilor combinaţi. Înlocuirea pronumelui relativ care cu roboticul ce – asta, ca estetică a urâtului. Limbaj neîngrijit preferat celui literar. Formulări confuze. Exprimări ilogice de tipul „al doilea cel mai mare”, scăpând celui care spune sau scrie că „cel mai” nu poate fi decât unul. Ţin minte şi la anii ăştia (târzii, dacă vă interesează) cum ne spunea învăţătoarea despre „al doilea, al treilea oraş ca mărime după Bucureşti”. Nu cred că a terminat vreun coleg al meu clasa a patra fără să ştie scrie pl. art. „copiii” şi „fiii”. Altele din categoria asta s-au învăţat în anii următori şi nu toţi şi-au însuşit regula, dar în mod special copiii şi fiii nu s-au uitat niciodată (cel puţin de către elevii învăţătoarei mele). Acum, pe pancarte mari, scrie fără jenă „Fii satului”! Era foarte ascultat şi citit Alexandru Graur (evreu care ne cunoştea limba mai bine decât noi), multe greşeli care deveniseră frecvente s-au corectat datorită lui, dar şi datorită dorinţei românilor de a se exprima cum trebuie. Astăzi… Unde, când, cum s-a pierdut interesul pentru „limba sfântă”, cum i-a zis Mateevici, a neamului nostru? Declamăm şi declarăm frumos că „limba română reprezintă fundamentul identităţii naţionale” etc., o sărbătorim, oficial, la dată fixă din an, dar nu facem nimic concret zilnic pentru stoparea desfigurării ei.

Nu sînt singurele greşeli de limbă cele pe care le-am notat. N-am făcut un inventar. Am dat doar câteva exemple. Ca să ajung la aceea că de Ziua Limbii Române nu discursuri ne-ar trebui, nu recitări, nu expoziţii de carte, ci adunarea în careu a tuturor instituţiilor de cultură şi învăţământ, de la creşă, până la Academie, pentru discutarea situaţiei, stabilirea şi punerea imediată în aplicare a unui plan patriotic de redresare a cunoaşterii şi, în consecinţă, a utilizării limbii române întâi aici, pe piciorul nostru de plai şi gura de rai hărăzite nouă de Dumnezeu nu doar spre locuire, ci şi spre bună înţelegere în pacea vorbei de leagăn a mamei, în numărul de aur al limbii strămoşeşti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here