Motto : “Treaba statului, domnule, el ce grijă are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă lefurile la vreme…” – I.L. Caragiale – ”Conu Leonida faţă cu reactiunea”
Toate tratatele istorico-politice precizează că statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane. Două sunt premisele principale care au dus la necesitatea “naşterii” lui: acumularea diferenţiată de avere, care trebuia apărată în favoarea deţinătorilor, şi apărarea unei entităţi teritoriale (la început tribale) împotriva agresiunii alteia. Căci istoria lumii este scrisă cu sânge. Uman. Motivul principal a fost cucerirea unor noi teritorii și implicit a unor noi surse de avere. Nu ferocele animale, nu distrugătoarele şi nici fenomenele naturii nu au fost duşmanii omului. Duşmanii cei mai teribili ai omului au fost… alţi oameni. Şi cei care au atacat şi cei care s-au apărat au avut o nevoie de a se organiza într-un fel sau altul. Şi aşa a apărut statul.
În ciuda unor manifestari, fapte, vorbe, luări ferme de poziţii, nostalgia după statul paternalist este din ce în ce mai evidentă. Este foarte adevărat că acest curent populist, cu implicarea directă a statului, este atotdominator în Europa. Se ştie că în Germania sistemele de pensii, de sănătate, de învăţământ (şi nu numai…) au aproape acelaşi format precum cele din trecutul sistem socialist. Nu întâmplător Germania este invadată de străini: sistemul de protecţie socială este la cote înalte. Desigur “nu plouă cu lapte şi miere”, dar asigură condiţii superioare imigranţilor faţă de cele din ţările de baştină. Infrastructura Germaniei este la cele mai înalte cote şi asigură un confort general deosebit. Pentru toată lumea.
În bună concordanţă europeană şi România este dominată de curentul populist. În care pionul principal trebuie să fie statul român. Toţi sunt nemultumiţi de veniturile lor, de asistenţa socială, de învăţământ, de asigurarea sănătăţii, de infrastructură, ce mai… cam de toate… Cât priveşte munca… cât mai puţină. Au apărut, însă, întreprinzători curajoşi care au găsit “nişe-oportunităţi” unde îşi pot distribui produsele, obiect al investiţiilor lor. Căci în concurenţa multiplă (naţională şi internaţională) este foarte greu de găsit un “culoar” prin care să se plaseze obiectul investiţiei. Dar stupoare: România cea care în trecutul nu prea îndepărtat avea o mare masă de muncitori calificaţi, renumiţi în toată Europa, acum duce lipsă de forţă de muncă, în principal, calificată. Mass-media au prezentat, insistent, oferte de muncă. Dar ai noştri concetăţeni nu se prea înghesuie la muncă. Se înghesuie la “ajutoare” de tot felul. Se ştie că românii sunt foarte apreciaţi în străinătate. Pentru că acolo chiar muncesc din greu. Fie că sunt căpşunari în Spania sau culegători de citrice în Sicilia. Acolo nu se poate “dribla” munca cu… ajutoare sociale. Acolo, cine munceste traieşte (bine). Altă variantă nu există şi unii devin muritori de foame. Sau infractori.
Economiştii atrag atenţia că nu se poate merge la infinit pe acest drum periculos. Dorinţa guvernanţilor de pretutindeni de a beneficia de “caşcavalul puterii” este atotputernică. Fenomenul, cu valenţe europene, se perpetuează şi în România, toţi folosindu-se de acest populism. Se spune, insistent, că “statul este un ineficient administrator” în sectorul economic pe care (încă) îl mai gestionează. Facem o paranteză: statisticile precizează că în Europa Occidentală, în unele ţări, sectorul de stat “merge” până spre 33%. Păi dacă statul este un slab gestionar, atunci cum se face că este un excelent plătitor? În România este multă ipocrizie: pe de o parte criticăm vehement statul neocapitalism, pe de altă parte îl criticăm că nu ne satisface îndestulător “mâna întinsă”. Şi în acest timp mass-media prezintă oferte de lucru pentru toți. Inclusiv pentru unii dintre tinerii noştri ilfoveni. Dar există o alternativă comodă: ajutoarele generosului stat român. – VASILE BOLBOJA, foto: Ziarul de Iași
